Defect?

In primul rand, azi o sa scriu fara diacritice deoarece nu sunt la calculatorul meu si nu ma bag in ciorba altuia(azi si in urmatoarele 3 saptamani).

Continuand… Am observat in toate discutiile avute cu cei din jur ca incercam cu totii sa ne raportam la ceilalti si la realitate in functie de defectele pe care credem ca le au cei din jur. 50% din conversatii sunt in legatura cu prezenta su absenta unor defecte mai mult sau mai putin imaginare. Evident ca pe primul loc la capitolul <conversatii cu defecte> se afla barfa. Si acum ma voi referi strict la barfa aia proasta lipsita de directie si informatie, facuta doar pentru a nu tacea, pe care nici macar cel/cea care ii da glas n-o crede. Dar mai putin conteaza asta, important e sa cadorisim o persoana necunoscuta cu defecte care, in ochii barfitorului si al anturajului sau, sunt demne de tot reprosul.

Asa ca ma intreb daca cei care barfesc in halul asta se uita vreodata la ei insisi si se gandesc la ce zic sau, poate, se cred deasupra oricarui defect omenesc si mai presus de orice invinuire? Oare isi dau seama vreodata ca insusi faptul de barfi reprezinta unul dintre cele mai umilitoare defecte. De ce, poate va intrebati, zic asta? Pentru ca eu consider ca barfa nu numai arata un sentiment de superioritate orientat prost si bun numai pentru a ascunde mari complexe, cat si o lipsa de activitate acuta si o mare prostie.

Acum nu ma erijez intr-o persoana de o moralitate fara repros care n-a barfit in viata ei, dar consider ca totul trebuie sa aiba o limita in viata si un echilibru, dar mai ales un motiv. Nu pot comenta oamenii pe care nu-i cunosc sau care nu mi-au facut nimic in viata lor, cum nici nu pot fabula doar ca sa am motiv pentru a deschide gura.

Pe locul doi o sa iau in consideratie barfa prietenilor. Nu zic sa nu e plangi din cand in cand de cate ceva, dar din nou am fost martora la cum unii oameni care se cred mai presus de orice - inca putin si sunt sanctificati - si isi tarasc prin noroi prietenii. Nu numai ca povestesc si comenteaza orice fac si zic prietenii lor, dar au grija sa-i umileasca si sa se ridice prin povestile lor asupra acelor prieteni. Si cumva ei nu se gandesc ca cel care aude tirada lor mult prea pretentioasa s-ar gandi ca vrea sa se afle la o mila distanta si ca probabil si el e la fel de barfit. Nu o sa pot intelege in veci de ce stai cu cineva doar ca sa ai pe cine umili sau rani, invidia, barfi etc. Daca nu te plac nu vorbesc cu tine, nu-mi petrec timpul cu tine. De ce mi-as ocupa timpul cu ura si rautate gratuita mai ales pe oameni care poate tin la mine si imi vor binele? 

Cred ca pe locul trei o sa includ in mare cam toate discutiile menite sa scoata in evidenta defectele celor din jur si aparenta imaculata a celor ce comenteaza. Aici cred ca ne putem include cu lejeritate cu totii. Intr-un fel nu este un lucru neaparat rau, pentru ca din vorba in vorba mai afli cate ceva despre tine sau despre cei din jur, despre pretentiile si credintele celorlalti. Dar problema ramane aceeasi in orice imprejurare: cat de defect esti? Ai recunoaste vreodata ca esti la fel sau poate mai defect decat cei din jur?

Eu recunosc: SUNT DEFECTA! Nu stiu cat de mult sau putin in comparatie cu altii, dar stiu ca defectele mele  sunt enervante. Si mai stiu ca incerc sa mi le domolesc si sa ma supraveghez

DEFÉCT, -Ă, defecţi, -te, s.n., adj. 1. S.n. Lipsă, scădere, imperfecţiune materială, fizică sau morală; cusur, meteahnă, neajuns, beteşug, hibă. ♦ Deranjament, stricăciune care împiedică funcţionarea unei maşini, a unui aparat. ♦ Ceea ce nu este conform anumitor reguli stabilite într-un anumit domeniu. ♦ Dezavantaj, inconvenient. 2. Adj. Care s-a defectat, s-a stricat; care are un defect (1). – Din lat. defectus, germ. Defekt.