Cele mai frumoase amintiri sau momente sunt legate de intâmplări şi oameni unici. Unici în sensul că pe acei oameni nu-i cunosteam înainte de întâmplarea respectivă şi nici nu i-am mai revăzut după aceea. Niciodată nu am avut amintiri memorabile în legătură cu întâmplări cu care, de obicei, alţi oameni au. Nu am amintiri de ziua mea de naştere frumoase, nu am amintiri interesante de Revelion sau zilele altcuiva de naştere. Când am fost în excursii, oameni pe care-i cunoşteam sau poate care, chiar îmi erau “prieteni” aveau grijă să nu am cine ştie ce amintiri frumoase în urma excursiei.
Dar străinii nu m-au dezamăgit niciodată…poate pentru că nu aveam niciun fel de aşteptări, poate pentru că ei nu avea aşteptări legate de mine sau conturi de reglat cu mine(!!).Spre nefericirea mea , am acel gen de faţă care atrage ca un magnet prejudecăţile(variate) ale celor din jur, iar acele prejudecăţi continuă cu anumite consecinţe în ceea ce priveşte comportamentul lor faţă de mine, un comportament de multe ori surprinzător şi ciudat. Dar, la un moment dat am încetat să mai iau în considerare lucrurile astea şi am început să mă bucur de străini şi întâmplările aduse de ei.
Şi chiar mă refer la oamenii pe care îi vezi o dată în viaţă şi atât. De exemplu, Revelionul 2007 l-am petrecut pe total nepusă masa cu un grup de tineri, ce-i drept mai mari decât mine, pe care nu i-am cunoscut până în momentul respectiv, pe care nu i-am mai văzut de atunci încoace şi pe care nici nu o să-i mai întâlnesc vreodată. Eu, în noaptea dintre ani vorbeam de politică internaţională şi strategii geopolitice în regiunea estică a Europei. Şi eram ceva de genul: GET THE FUCK OUT!!!..Există oameni pe lumea asta interesaţi de aceleaşi lucruri ca şi mine, care au habar de ceea ce se petrece pe lumea asta…şi asta a fost bine!
Mai am o întâmplare pe care o s-o povestesc altădată legată de “Prânzul dezgolit” al lui W. Borroughs…poveste despre care poţi avea impresia că a ieşit din paginile unui manuscris, dar e cât se poate de adevărată şi ireală..nici acum nu-mi vine să cred.
Mă gândesc uneori că lucrurile iau această turnură şi din cauza felului meu de a fi, mereu în căutare de noutate, normalitatea şi cotidianul fiind adevăraţii ucigaşi al sufletului meu.
Marele meu defect, mai presus de oricare altul vizibil celor din jur este capacitatea mea uluitoare de a fi plictisită cu viteza luminii. Mă întreb mereu oare cum e să găseşti plăcere tot timpul în ceea ce este cunoscut şi în repetiţie. Aş înnebuni dacă aş şti că viaţa ar fi tot timpul la fel, cu aceeaşi oameni, aceleaşi întâmplări repetându-se la nesfârşit, în aceleaşi locuri care devin din ce în ce mai gri pe măsură ce trece timpul.
Prefer să cad din ceruri şi să ma ridic la loc, decât să merg pe acelaşi drum de mijloc bătătorit, fad şi lipsit de pericole.
Filed under: Lucruri care imi plac, jurnal, opinii | Tagged: destin, extrem, fad, intamplari, nou, noutate, prejudecati, revelion, straini, viata, zi
