Sictirita de tanara

uneori imi pare rau de mine. nu sunt genul care sa ma plang foarte mult, dar imi pare rau de mine cand ma gandesc la cata scarba si dezgust am acumulat fata de tot ceea ce este in jurul meu. inca ma entuziasmez pentru diferite lucruri. si inca am asteptari. problema cu asteptarile mele pline de speranta este faptul ca fiecare dezamagire acutizeaza sictirul in care ma cufund de atata timp. nu stiu daca e vorba de depresie. probabil ca e. dar asta nu intereseaza pe nimeni . cu atat mai putin pe mine. oricum nu stiu ce vreau de la viata sau ce’mi doresc. dar fiece dezamagire imi mai taie o bucata din dorinta de a trai si de a face ceva.

problema cu mine este ca, dincolo de faptul ca am avut o viata de rahat, nici nu sunt in stare sa ma echilibrez. ma tot afund in rahat. nimic nu ma multumeste, iar in momentul in care gasesc ceva sa’mi placa sfarsesc prin a fi amarnic dezamagita. ca si de curand. imi spuneam ca in sfarsit viata mea a luat’o pe un fagas bun(a intrat, ma rog), dar nu e asa. acum sunt dezamagita si sictirita si nici nu am cui sa’i spun toate astea.

fac parte din categoria de oameni care nu au familie si care au invatat marele adevar ca nimanui nu’i pasa de fapt, asa ca nu ma mai obosesc sa ma destanui vreunei persoane din jurul meu. dar imi place ca ei chiar se cred prietenii mei. probabil ca dupa standardele lor si sunt. dupa ani in care am incercat sa fiu o prietena buna cred m’am transformat chiar intr’o prietena buna- nu mai vorbesc despre mine, ii las pe ei sa vorbeasca, sa aleaga unde sa mergem, sa zica ce vor- mi’am pierdut interesul de a cauta oameni cu care chiar sa fiu prietena. mai bine’zis mi’am pierdut interesul de a forma orice tip de relatii.

parerea mea este ca doar cei care nu au suferit cu adevarat mai au tupeul sa sustina faptul ca doar prin suferinta gasesti fericirea, placerea..etc…si tot ce mai vor ei. eu m’am saturat de viata si de lectiile ei. traiesc prin inertie. ma duc la servici ca trebuie sa iau bani, ma duc la facultate ca trebuie sa am carton(si nu orice fel de carton), relationez cu oamenii pentru ca trebuie. m’am saturat de oameni si de zambetele lor parsive. m’am saturat de tot ce reprezinta ei. m’am saturat de impresia lor gresita ca mie chiar mi’ar pasa de ceea ce se intampla. nu’mi pasa nici de mine, cu atat mai putin de ei.

m’am saturat sa’mi doresc sa lupt pentru ceva ce nu exista. am contemplat de multe ori ideea sinuciderii. cred ca nu exista zi in ultimii 11 ani de viata in care sa nu ma fi gandit la asta, dar nu ma pot aduce sa o fac. cred ca din cauza ca am citit la 10 ani Anna Karenina si a impresiei pe care mi’a lasat’o la acea varsta frageda.impreai fiind urmatoarea: cine stie ce se poate schimba in viata, asa ca ai rabdare! am recitit mai tarziu Anna Karenina si evident ca am ramas cu alta impresie, dar …

si da, imi pare rau ca la varsta mea prea frageda, varsta la care altii se distreaza sau isi construiesc un viitor, eu de abia reusesc sa strang cioburile unei vietii facute praf si a unei maturitati apartinand unei persoane care n’a fost niciodata copil. si imi mai pare rau ca sunt atat de sictirita incat nici sa’mi pun capat vietii nu pot. pot doar sa traiesc intr’o deriva absoluta si intr’o inertie minunata care totusi nu ma apara de oamenii normali din jurul meu care se comporta cum se comporta

si imi mai pare rau ca sunt atat de penibila incat sa’mi pun gandurile pe un blog pe internet, dar presupun ca asta merit si ca asta reprezinta relationarea interumana in modernitate( emoticon: zambet trist).