Toata lumea vrea, in principiu, acelasi lucru. si nu, nu vorbesc de iubire, bani sau fericire. cred ca ceea ce vor toti reprezinta, intr’un fel o inglobare a celor mentionate mai sus sau, poate, mai degraba o fateta a fiecarui element mentionat. toti vor tot. abstract, nu? toti vor sa fie cei mai buni, sa aiba ce e mai bun, sa vada ce e mai bun.
nimeni nu incearca sa se opreasca un moment din goana asta nebuna spre a vedea daca au de ce sa mearga in acea directie. mai putin conteaza directia, motivul sau mijloacele. si cu atat mai putin conteaza orice altceva. ma intreb uneori daca cei ce alearga atat au ales ei insisi ce isi doresc sau altii au facut din timp alegerea asta? cred ca la un punct in viata nici nu’ti mai poti da seama.
se pare ca superlativu’ face victime peste tot. in viata personala ne dorim cu toti ce are celalalt sau ce e la televizor sau ce ne spun altii ca e bun. in prima varianta recunosc invidia, dar in celelalte cazuri care este motorul dorintei? de ce as dori ceva doar pentru ca altcineva spune ca este bun? de ce trebuie sa ma incred intr’un strain care nu ma cunoaste si care nu are nicio legatura cu mine? treaba asta e ca si cu filmele, muzica sau cartile…ti se recomand de niste cunoscatori care sunt absolut siguri de superioritatea (superlativul) gustului personal, dar acesti cunoscatori nu se intreaba niciodata daca gustul tau se muleaza pe al lor. nu concep ideea ca nu sunt superiori in aceasta privinta. si cu atat mai mult ma indoiesc ca isi dau seama ca pentru a’ti forma o parere proprie iti trebuie timp, experienta personala si multa cautare. poate si de aceea preferam sa ni se spuna ce e bun. e mai usor decat sa ne formam propria parere.
superlativul in cariera e dubios. in primul rand, de cele mai multe ori cariera este ori aleasa de parinti ori de imprejurari. rareori exista binecuvantarea sa faci de unul singur alegerea. in al doilea rand, superlativul este ales dupa criterii arbitrare si chiar si in acest caz, nu exista siguranta ca cel cu adevarat priceput este si cel recunoscut. iar daca recunoasterea nu se face, atunci care mai este rolul acestei obsesii. cu ce te ajuta faptul ca esti bun, cel mai bun, daca cei din jur nu recunosc asta? si cine iti poate da siguranta ca esti cel mai bun si ca nu esti o aparenta?
in orice caz, in toate domeniile vietii exista aceasta obsesie a superlativului. aici nu este nici locul si nici momentul unei analize, chiar sumare a fenomenului. intrebari sunt multe, iar raspunsurile si mai multe si mult prea nuantate ca un singur om sa le cuprinda.
evident ca in legatura cu subiectul am niste probleme. cum ar fi: ce se intampla dupa ce atingi superlativul? ce se intampla daca nu’l atingi?(te sinucizi?) oare , in acest mod, nu se creeaza mai multe victime decat invingatori si mai mult rau decat bine? si cred ca la baza oricarei alte framantari exista intrebarea: dar cine poate spune ce este superlativ intr’un anumit domeniu, intr’un anumit timp si in anumite imprejurari?
Filed under: opinii
