Citind unul dintre comentariile la postul care m-a inspirat, am descoperit o mare asemănare de gândiri. Mai exact ale părinţilor! Adică: si mama persoanei respective şi a mea se zbârlesc atunci când fiicele lor se referă la toţi ca la “prieteni”. Argumentul lor este că în viaţă există prea puţini oameni pe care îi poţi numi prieteni. Şi au dreptate, nu zic nu.
Nu ştiu de acea fată, dar eu nu am apucat să-i explic mamei mele - şi multe nu-i voi explica vreodată - că atunci când folosesc acest cuvânt îl folosesc în loc de unul mai bun. Coleg sau amic mi se par prea reci şi nesemnificative pentru a reprezenta relaţia mea cu oamenii de care vorbesc, aşa că termenul prieten mi se pare potrivit.Termenul îl folosesc aproape la fel de larg cum oamenii folosesc sintagma “Te iubesc”. Cred şi nu prea ce spun, poate peste câteva zile voi uita iubirea asta şi va apărea una nouă!
Prietenii sunt un rău necesar în viaţă(cât de original!). De la ei învăţăm şi răul şi binele, mai ales când alături de noi nu s-au aflat persoanele care ar fi trebuit să ne îndrume pe un drum sau altul. De la ei învăţăm să ne distrăm, să ne construim mai târziu alte tipuri de relaţii. Uneori învăţăm că nu suntem atât de diferiţi de restul şi uneori asta e un lucru bun.Aflăm moduri noi şi diferite de gândire - bine, asta în cazul în care nu sunt toţi de o apă şi un pământ, de zici că au aceeaşi mamă -vedem puncte diferite de gândire şi moduri diferite de acţiune.
Ei sunt primii care ne trădează şi care ne calcă pe suflet - în cazul în care nu le-au luat-o părinţii înainte! - tocmai pentru că ţinem la ei şi nu ne aşteptăm la lovitură. Prietenii reprezintă prima sursă adevărată de gelozie şi invidie - pentru că invidiezi cu adevărat numai ce e în proximitate .
Dar, per total, aceste experienţe bune şi rele te modelează în timp, te ajută să creşti, să te dezvolţi ca om şi în general îţi afectează comportamentul în legătură cu oamenii şi cu relaţiile ce vor urma acestor experienţe.
Acum, prieteniile pe care le ai şi pe care le observi sau de care auzi/ţi se povestesc depind şi de mentalitatea, educaţia şi felul oamenilor de a fi. Trebuie să te gândeşti si ce fel de oameni sunt cei care au anumite reacţii, porniri etc. Şi nu mă refer neapărat la faptul că , dacă eşti sărac sau nu provii dintr-o familie “bazată” automat vei avea reacţii josnice sau un comportament josnic de la bun început. E ca şi cu bărbaţii ce îşi bat consoartele, vin toate mediile - nu au un grad de cultură anume - depinde numai de om şi sufletul său.
M-am simţit inspirată nu numai de postul lui O., ci şi de propria mea experienţă ce transpare din unele posturi mai vechi pline de melancolie blegoasă - sau momentele mele de înec în butoiul cu melancolie, după cum îmi place să spun. O experienţă foarte dureroasă mai ales că loviturile au provenit din partea unei persoane de la care nu m-aş fi aşteptat în veci vecilor la aşa ceva.
Dar, vezi tu, eu nu trec peste. Poate, în unele cazuri dau o a doua şansă. Dar nu uit şi în niciun caz nu iert. La mine e suspendarea executării pedepsei sub supraveghere condiţionată şi crede-mă că reabilitarea inculpatului se acordă cu greu! Singura mea greşeală a fost în legătura cu prietena de mai sus. I-am dat o a doua şansă în care ea şi-a băgat piciorul cu nonşalanţă… deşi n-a fost o doua şansă cu adevărat, ci mai mult o discuţie scăpată de sub control de către subsemnata care a dus la un fel de împăcare.
În mod total surprinzător, această greşeală a fost binevenită deoarece am avut extraordinara ocazie să văd ce fel de om este. Am descoperit un om care, în ciuda aparenţelor, are un suflet putred. Sunt extrem de rea în acest moment, dar nu mi-a fost dat să cunosc, la acest nivel de relaţie, un astfel de om. Şi mai surprinzător - să las vipera la sân. Nu spun, Doamne fereşte că sunt un monument de bunătate. În niciun caz, de fapt sunt chiar un drac şi am o oareşce faimă de scorpie, chiar şi prietenii o recunosc.
Şi după ce am văzut răutatea, ranchiuna, invidia şi sufletul ei ofilit(doamne, cât de bisericesc sună!!) am stat şi m-am gândit mult, dar foarte mult, la propria mea purtare, la propriul meu comportament faţă de ceilalţi. Trecând de stilul meu de scorpie, care implică în principal adevărul aruncat în faţă şi lipsa ipocriziei, m-am gândit cât rău am făcut celor din jur, câtă ranchiună am purtat şi cât de mult “am mâncat de cur”. Rezultatele au fost următoarele - rău am încercat să nu fac niciodată cu bunăştiinţă(sper că mi-a reuşit), ranchiună nu prea am purtat, am fost invidioasă ce-i drept, dar niciodată pe cei apropiaţi mie, iar la capitolul mâncat de cur stau slăbuţ - la mine ştie tot satul ce cred, nu mă prea pricep să ascund.
De obicei, cei din jur sunt mai potriviţi să judece, dar nu-i alege pe cei ce se vor prieteni, dar nu-ţi sunt!
Cred că descoperirea cea mai şocantă făcută în legătură cu persoana de care vorbesc aici a fost faptul că habar nu avea de ce face. Se credea îndreptăţită până la Dumnezeu şi chiar mai sus. De fapt, se credea o victimă a celor din jur. Îi place să-şi ofere ajutorul ca apoi, nu să-ţi scoată ţie ochii - asta ar fi bine -, ci să le spună la alţii ce om de rahat eşti şi cât rău i-ai făcut. Şi chestia este ca totul am aflat într-o combinaţie de poveşti din partea ei şi fiind martoră la multe, deoarece am fost urechile de care avea nevoie pentru a-şi vărsa veninul.
Iar eu în sfârşit m-am eliberat, dipă această experienţă, de toată părerea de rău, de toată nedumerirea mea de copil prost şi de toată suferinţa mea - căci ceea ce mi-a făcut ea a fost urât într-adevăr.
Am trecut prin povestea asta ca să arăt, din proprie experienţă, că prieteniile de lungă durată şi în care ai investit sentimente, dor cu adevărat şi că peste adevăratele probleme şi lovituri nu poţi trece pur şi simplu.
Nu toate fetele sunt drăgălaşe şi nici nu se vor, alea sunt doar fetiţele proaste cu vid între urechi. Nu doar băietii îşi bag pula, ci şi fetele. Eu am făcut asta - dar în stilul meu - adică te-am pupat pe sprânceană şi o să mă mai vezi când porcul va zbura în faţa geamului meu cu milionu’ de euro între dinţi!!
Şi în concluzie, prieteniile ADEVĂRATE sunt rare. Dar există prieteni de nădejde şi fără să-ţi dai viaţa. Că pâna la urmă ca să ieşi la o băută sau să ai nişte urechi să te asculte când este absolut necesar să-ţi mai verşi oful nu-i aşa o mare filosofie.Doar să ai grijă ce spui, când şi unde.
Şi numeşte prieteni pe cei alături de care ai trecut prin nişte probleme, pe cei pe care îi cunoşti de nişte ani buni, pe care i-ai văzut cum se manifestă într-un număr mai mare de întâmplări şi care ţi-au dovedit ataşamentul şi prietenia faţă de tine.
